Dragi concetateni, ei nu s-au nascut asa! Ei muncesc de le sar ochii sa ajunga la nivelul ala. Ce vreau sa zic? Pai sa revin la ce m-a determinat sa incep acest post. Adica la o "creatie" media ce apartine unui post tv romanesc. Nu-i dau numele. Ei bine umoristii acelui post s-au vrut autoironici. A zis ei in mintea lor ca hai sa radem de balbele pe care le dau prezentatorii propriului lor post (iertati-mi expresia...). Si a facut ei un montaj, si a ras ei, dar pe mine ceva m-a lovit in moalele capului. Oameni buni, TOTI prezentatorii si reporterii graseiau, poate mai putin una care si sasaia!!!

Mai frate, da' un om normal n-au gasit si ei?? Unu care sa nu se raraie, sasaie, jajaie, falfaie  sau cacaie!! Ca de balbait nici nu mai avem pretentii...

O sa spuneti ca o fac eu pe nebunu, dar va invit sa urmariti pleiada de minunati care iau un microfon in manute si ingaima vorbe pe sticla, si sa vedeti cati nu l-au cunoscut pe R, cati il rateaza pe S, Ş, Ţ cati inghit finalul cuvintelor, cati se pitigaie cu o voce de parca ii strange lenjeria intima, cati baga tot felul de paraziti vocali la paritate cu cele cateva cuvinte pe care le au de sughitat!! Deschideti-va urechile si ochii si va veti ingrozi. Aceasta turma de cacaiti si sasaiti ne stau de exemplu de comunicare. Pai daca astia la televizor sunt asa, inseamna ca noi, cei de rand, suntem bine vere! Asa isi spune fiecare, si ajungem de vorbim ca nu ne mai intelegem unul cu altul.

Daca nu v-au lasat nervii si vreti sa va distrati inca si mai mult pe seama vedetele televiziunilor urmariti-i cum respira si unde. Am gasit exemplare care respira exact acolo unde li se termina vazduhu. Si trag fratioare aer de zici ca se-neaca. Bla bla haaaaaaa si iar bla bla si iar haaaaaa, cu un horcait de muribund bolnav de TBC imposibil de redat in scris. Sunt convins ca va veti tavali de ras. Merita! Cat tupeu sa ai sa apari pe post in halul asta??

Ce urmeaza? Sa nu le mai pese nici cum se imbraca. Sa nu se mai machieze. Sa nu le mai pese nici ce spun. Asta deja se intampla...

De mult Vraca nu mai e un model. Pentru nimeni, nici macar pentru actori. Nu ajunge ca vorbim? Ce conteaza cum o facem!

Cea mai tampita moda de cacaiala a lansat-o un tanar mare moderator, de oarecare vreme disparut de pe canalele importante. Ei bine acest om a lansat uimitoarea moda a lui BĂ!! Da, ati citit bine. BĂ. Bla bla bla bla bla BĂĂĂ bla bla bla si iar BĂĂĂ.

Este incredibil cum nu-i spune careva:

Prietene, zi-ne ĂĂĂĂ, dar nu ne mai BĂBĂiiiii!! Ce ti-am facut sa ne tot dai cu BĂ-ul in cap la fiecare doua cuvinte?

Dar disperarea mea nu se opreste aici. Omuletu a raspandit-o! A dat-o mai departe, ca daca facea ceva bine nu se lua, dar idiotenia asta a fost copiata de alte minunatii de prezentatori. Au inceput sa traga si aia cu BĂ-uri si varianta mai rafinata BÂ-uri.

Acum mi-a picat fisa de unde s-au imbolnavit toti. De la Becali!! Pai, seamana...

BĂĂĂĂĂĂ, apucati-va de altceva, lasati BĂĂĂĂĂ televizoru sa-si revina!

Huh, m-am racorit.

Hai BĂ, pa,

AA

Adevarata savoare a intamplarii care m-a lasat fara puterea articularii nu o poate simti decat cine cunoaste culisele Teatrului de Opereta Ion Dacian, insa indraznesc sa o povestesc; oricum ca ma arde la degete.

Atmosfera culiselor dinaintea spectacolelor este una aparent linistita. Fiecare stie ce are de facut si isi face treaba in tacere. Domneste un respect reciproc intre masinisti, recuziteri, coristi, instrumentisti, solisti, etc.

Decizia unora de a se adresa solistilor, inclusiv mie cu apelativul "Maestre", este una benevola si in ceea ce ma priveste pe mine macar, stanjenitoare. Spun asta ca sa prindeti mai bine "spilu".

Ei bine, se ridicase cortina si incepuse uvertura, si iata ca un personaj pitoresc din echipa tehnica ma abordeaza cu aceeasi politete pedanta si pretentioasa ca totdeauna. Precum multi altii apreciaza ca lucreaza pentru o institutie culturala, chestie care ii da un "panache" greu de egalat, drept pentru care mi s-a intamplat sa ma ademeneasca in diverse discutii cu iz cultural. Pe scurt, inofensiv daca ii dai atentia ceruta.

Ei bine de curand la un Liliac, dupa ce-mi raspunde la salut, mi-o tranteste.

"Maistre, sa stii ca nu meriti sa te cheme asa." sopteste el ranjit printre dintii stricati rau de tot.

"Poftim?", zic.

"Ar trebui sa-ti schimbi numele. Sa nu te mai cheme..." si se opreste cu sfiala, de parca urma sa pronunte ceva ingrozitor.

"Agarici?" intreb uluit si cu un inceput de explozie de tensiune, caci sunt coleric.

"Da..." raspunde el cu multa compasiune.

"Prietene, asta e numele meu si nu mi-l schimb." inca reusesc eu sa imi pastrez calmul.

"Sa nu te superi..." ingaima intelectualul

"Ba ma supar!" si alerg in scena unde aveam un tertet in care ma certam cu alt prost.

Ce dracu de soarta am si eu ca nu ratez pe niciunul!?

Alexandru AGARICI !!!

Discutiile despre ce simtim si ce ar trebui sa simtim sunt atat de dese, iar opiniile sunt atat de diverse si uneori ciudate incat simt nevoia de clarificari.

Pentru un actor, emotia si starea ce rezulta din ea sunt insasi uneltele meseriei. Ele pun in miscare mijloacele de expresie vocala si corporala, si cu cat acestea sunt mai exersate, cu atat emotia transmisa este mai puternica si echivalenta cu viziunea regizorala. Mecanismul seamana cumva cu o imprimanta care trebuie sa aibe cerneala si sa fie in stare sa deseneze pe foaia alba informatia transmisa de la PC. Pana acum am tot vorbit despre imprimanta si despre cerneala, acum vorbim despre informatie=starea.

Calmul de care vorbea Dinu Manolache era de natura sa dea volan si pedale unei masini care isi tura motorul la rosu. Actorul este un atlet al sinceritatii controlate, dirijate. Si acum am sa va sochez spunandu-va ca toti faceti la fel. Va controlati, sau incercati sa va controlati sinceritatea in scop profesional sau personal. Sigur ca ati stiut si voi asta, pentru ca stiti cat bullshit/zi consumati, de voie de nevoie.

Situatiile sunt, pana la un punct echivalente, doar ca actorul invata sa convinga cu sinceritate publicul, pe cand voi o faceti din instinct sau imitand. Cati dintre cei ce exista, social vorbind, nu vand sau cumpara ceva? 100%!! Iata deci ca un mic studiu despre ce inseamna sinceritatea controlata, despre actorie, ar trebui sa faca fiecare.

Dar sa revenim la Stare. Ea e inculpata in procesul de vanzare-cumparare de orice esec. "Am fost emotionat/a!! Am avut trac! Mi s-a facut blanc in cap!" si multe alte efecte ce deriva din proasta utilizare a uneltei numita Stare.

Nu cautati pe net manuale de folosinta pentru Stare. E ceva ce deriva din fiecare din noi, mai putin cateva repere fixe despre care va voi povesti in viitorul post.

Vine Starea, n-am scapare, sa o luam la alergare!!

AA

Proaspat iesit din armata, unde credeam ca le-am auzit pe toate!!!, am nimerit in IATC. Marturisesc ca din zece cuvinte pe care le scoteam pe gura unu era cu P, M, F sau C... A facut soc mama cand m-am intors acasa. Nu luasem la facultate si am facut-o lunga (armata... ), un an si patru luni, printre cei mai de soi intelectuali ai tarii. Ce sa mai zic, am devenit barbat. Dar asta-i alta mancare de peste...

Ma credeam un batran lup de mare in stare sa digere si pietre. N-am stiut ca teroarea poate capata forme atat de inocente precum cele practicate in scopuri pedagogice in Facultatea de Teatru. Intre peretii "cazarmei" din Matei Voievod am gasit o ceata de studenti nevrozati de un cuvant. Starea!!!

N-am sa uit privirea fixa si tremurul muschilor cu certa aparenta patologica ce insoteau cautarea disperata a Starii. N-o gasea nimeni, dar toti o cautau. Recunosc ca am luat si eu o portie zdravana din acest sport. Doar nu degeaba a scris nenea ala, Gustave le Bon, Psihologia maselor. Cautam starea asa cum cautam sa levitez pe la 14 ani cand faceam yoga dupa o cartulie furata din biblioteca maica-mi. Multa vreme am zacut pe parchet cu ochii-n tavan pana vedeam stele verzi....

Am mai pomenit pe undeva prin posturi (sunt muuulte si nu mai stiu in care ) despre aceasta perioada in care cautam adevarul, firescul, naturaletea, STAREA... Acum ma amuz pe tema asta, dar cautarea asta, pe unii i-a costat mult. M-ar fi costat si pe mine daca destinul nu mi-ar fi scos in cale oameni providentiali.

Dinu Manolache m-a socat cand mi-a spus: Cu calm. Lasa talentul, ca daca e, o sa se vada. 

A fost momentul meu e referinta pentru tot ce a urmat.

Tu bi contiuad

AA

De curand am depasit DZR (doza zilnica recomandata...) de cafea de consumat (in siguranta) in proximitatea lui Ovidiu (l-am mai barfit si in Intalnire la cafeaua de la ora 20) si mi-au zbarnait iar neuronii. Are-un stil!!...

M-a pus Aghiuta sa-l intreb, cu sfiala ce ma caracterizeaza, daca nu cumva metoda lor (a NLP-istilor) de a sintetiza anumite deprinderi sau talente, creand "formule" aplicabile oricui, intra sub incidenta teoriilor legate de sabloane. Am tinut doctorate pe tema asta in Despre stoluri.

Ca sa fie ceva mai clar celor care, ca si mine pana la aceasta cafea, nu stiu prea multe despre NLP-ul la acest nivel, am sa va povestesc in cateva cuvinte ca o anumita deprindere sau talent pot fi transpuse in cuvinte. Cel care scrie acest cod "se pune in papucii" celui ce urmeaza a fi studiat prin metode doar de ei stiute. Si iaca schema gata de a fi data oricui studiaza NLP. Asta asa, in mare.

Nedumerirea mea era evidenta si justificata. Prin aceasta metoda ne copiem unii pe altii, deci nu vom mai fi noi insine. Sigur, eu voi deveni Agarici updatat la varianta 2.1. Mult imbunatatit si fara bug-uri prin contributia atator talente proaspat dobandite. Dar voi mai fi EU?

Daca cineva e bun la replici, ala e Ovidiu! Mi le-a zis pe toate

Ce am inteles, nu neaparat in seara aceea, e ca aceste "scheme" reprezinta o modalitate de a trezi deprinderi pe care le avem deja. Nu facem un upgrade, pentru ca nici nu ar fi posibil. Zarim doar cat de vaste ne sunt resursele si cat de mult avem de descoperit in ceea ce priveste propria persoana.

Nu ma imbunatatesc eu prin puteri proprii prea mult, dar cu siguranta nu-i inteleg pe cei ce nu mai sunt in stare sa invete. Mai ales despre ei.

AA 1.1

Marturisesc cu mana pe mouse ca sunt cam taliban cand aud defecte de vorbire. Mie imi place R-ul sa nu fie frantuzesc, S-ul sa nu fie prea spaniol, T-ul sa nu fi trecut prin SUA, etc. Si daca se intampla asa, eu le spun DEFECTE! Cui nu-i place.... asta e.

Nu pot sa nu atrag atentia celui venit sa-si slefuiasca vorbirea ca are probleme. De ce? Simplu. Orice fonema lipsa produce un efect de genul acesta:

Cum a_ fi daca nu toate lite_ele le-a* putea *c_ie, *i in locul anumito_ lite_e din componenta cuvintelo_, ai ga*i *imbolu_i ciudate?  (daca va doare capul deja _=r , *=s)

Interlocutorului ii ia timp si efort sa inteleaga noul cifru de comunicare. Deci din punct de vedere strict tehnic orice defect de vorbire reprezinta o pierdere in puterea de convingere si de transmitere a mesajului.

Cu timpul am vazut ca lucrurile sunt nuantate. Mici, si repet, MICI particularitati in articulare (dictie) si impostatie se pot constitui in ceea ce mi-a scos peri albi in atatia ani: farmecul personal

Nu va bazati pe aceasta nuanta. Oricat ati lucra pentru a va perfectiona vorbirea, farmecul personal nu vi-l ia nimeni!

Va u_ez *ea_a f_umoa*a,

AA

Ce-i cu Pauza si ce-i cu Cuvantul? Asa m-am intrebat si eu prin 87 cand dadeam cu nasu' de poezii, povestiri sau monoloage. Nici pana acum nu am gasit o regula sau o proportie "de aur" pentru ele. Adicatelea cat sa vorbesti si cat sa taci intr-un discurs, monolog, etc. N-a stiut niciun profesor sa-mi dea o functie matematica cu aceste doua variabile. Pentru ca ea nu se poate da...

Am auzit sporadic cate o indicatie de gen: Cand ajungi aici, taci cam x secunde.

Cu gandul la CAT sa taci sau sa vorbesti nu impresionezi nicio musca hemiplegica.

Pauza e la fel de importanta cum este Cuvantul, dar in anumite conditii. Prima si cea mai importanta e sa stiu CE am de zis. Mai apoi sa vad CUI ma adresez si sa constat CUM REACTIONEAZA cei ce ma asculta (daca ma mai...).

Ideile sunt ca o mancare, mai usor sau mai greu de digerat. Nu poti indesa pe careva cu sarmale pana crapa. Te mai uiti in ochii lui. Vezi daca nu i-au dat lacrimile ca s-a inecat. Daca-l simti ca i-a ramas sarmaua-n gat, il lasi sa mestece si sa inghita. Mai apoi vezi daca i-a placut, daca ii mai incape, si-i mai indesi una.

Atentia trebuie indreptata si spre o diversitate cat mai mare a "meniului". Nu-i baga sarmale la nesfarsit, strecoara si altceva.

(M-a luat o foame...)

E destul de clar ca un om nu poate manca sau rationa la infinit. Cantitatile sunt limitate sau foarte limitate in cel de-al doilea caz. Deci trebuie sa alegem cu grija cele mai importante idei. Nu bombardam nefericitii din auditoriu cu toate bazaconiile ce ne trec prin cap. Am vazut si membri ai Academiei Romane pierduti in discursuri  interminabile. E un reflex al celor obisnuiti un auditoriu fortat sa ii asculte.

In teatru oamenii pleaca si nu mai revin daca le depasesti limitele. Acelasi lucru li se poate intampla si celor ce recruteaza clienti. Asigurari, vanzatori de tot felul, etc.

Odata stabilita doza de idei ce trebuie transmisa (mai mult sau mai putin, pentru ca trebuie sa fim pregatiti pentru o rabdare mai mica sau mai mare decat ne asteptam si trebuiesc si planuri de rezerva) trecem la faza propriuzisa de comunicare.

Daca nu v-a convins comparatia cu mancarea o dam pe alcool. Comunicarea seamana foarte bine si cu turnatul vinului in damigeana. Am 10 litri de vinisor nou pe care il torn printr-o palnie intr-o damigeana, pe care am verificat-o sa aibe aproximativ tot asa. (si ca nu e sparta sau ca pute ). Nu ma reped ca prostu sa torn buluc, ca da pe langa palnie. Cate putin, si ASTEPT sa se scurga tot in damigeana pana sa torn din nou.

Pai adica astept = tac (ca sa inteleaga si cei pe care i-am turmentat). Urmaresc privirea nefericitului din fata mea sa vad, a prins ideea?? sau ma priveste de parca a tras un fum de iarba. Daca vad ca nu i s-au incetosat ochii, ii mai torn pe palnie. Daca nu, il astept sa judece si sa accepte sau sa respinga ideea transmisa.

Din acest joc ce tine de atentie, enologie sau gastronomie apar pauzele, cu frecventa si durata lor ce variaza atat de mult.

Un om care nu face pauze in timp ce comunica, inseamna ca nu da doi bani pe cel care asculta!

Hai ca tac!

AA

Daca taceai, filosof ramaneai!

Spunem vrute si nevrute si, spre deosebire de Florin Piersic care revine la ideea de la care plecase cu 30 de minute inainte, ca te miri ca le tine minte, (dar asta e un talent aparte) habar n-avem de ce poluam fonic universul.

Nici macar nu e vreo gluma. Moise a scris Zece Cuvinte, dupa parerea mea, cu un statut mult mai puternic decat acela de Porunci.

Se poate ca acest cuvant, Porunca, sa-si fi muiat intelesurile in timp. Nevoia de repere a fost si este una extrem de concreta. Virtutea sau viciul se prefigureaza doar in lumina unui Decalog.

Atat mai adaug:

La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.

Nu degeaba se citeste in ziua de Pasti, la Liturghie, Evanghelia dupa Ioan, ce incepe cutremurator despre puterea cuvantului. 

Si ne trezim noi sa improscam cuvinte fara a le cantari si limita?  Am citit undeva, (la radio ) ca ramane o vibratie a celor spuse. Cuvintele nu se pierd, ci adauga energie buna sau rea locului.

Gata cu misticismele ca-mi pierd cititorul. Reconfirm pentru cei mai tineri ca tacerea e de aur. E o virtute sa cantaresti cu multa cumpatare vorbele si planurile in care ele actioneaza.

Mai aud pe cate cineva spunand cu mare admiratie despre unul sau altul din artistii pe care Romania inca ii mai are, ca se simte cutremurat de cuvintele pe care le rosteste, sau de sunetele pe care le naste. Vorbele sau sunetele sunt purtate de valuri de lumina si iubire, sau de raceala si ura. Aceleasi vorbe, pe care daca le tiparim par la fel, ne zguduie intr-o parte sau alta, in functie de valul cald sau rece care le poarta.

Cum sa spun eu unui om dornic sa isi slefuiasca dictia ca trebuie sa umble in strafundurile simtirilor lui si valorilor lui ca sa regleze temperatura valului pe care il revarsa asupra celor din jur?

Si acum,  sa tac...

Nu-i asa ca un orator trebuie sa fie natural, adica asa cum este el acasa, degajat, fara pregatire, antrenamente, etc.?

Fac ce fac si tot in amintiri o dau. Am luat-o pe urmele lui Piersic. (adica asta ma bucura )

Acum 17 ani jucam un rol de june comic la Opereta in spectacolul Marco Polo. Si l-am jucat destul de multa vreme...

Da, ala frumuselu in albastru eram eu... Pana si mustatile erau false! Ăi trei barbosi din spate erau in ordine dinspre stanga spre dreapta: pompieru = Catalin Arbore (a ajuns director la opera), Marco Polo = DR Cristi Caraman, a ajuns coleg de cabina cu mine!! si regizorul, Sefan Neagrau, un artist la care tin mult. Evident, Bianca Ionescu si Gladiola Nitulescu, doua papusele chinezesti, Alexandra Savu cea care ocupa restul de spatiu din cabina si Dna Andreea = coregrafa spectacolului.

In fine. Descoperisem o arta in care ma simteam atat de liber si atat de fericit. Faceam ca toti dracii in spectacolul ala. Cadeam in cap, cantam (cum ma pricepeam si eu...), dadeam cu buzduganul dupa vrabii si multe altele cate imi treceau prin cap, cu atat mai mult cu cat scena Operetei suporta multe. Adica am avut o mare contributie in poante=cioace pentru acel rol, care au ramas ulterior in text de parca le scrisese autorul. (acu' te da Dinca afara daca bagi ceva in plus! huh...)

Pot spune multe despre acest rol cu care debutam in zona lirica a teatrului, doar ca eram "firesc" nu pot spune!!

In acele frumoase si zanatice vremuri in care altii faceau bani, eu haladuiam cu alde Radu Beligan, Bopsi Dinulescu, Eugen Cristea si altii asemenea pentru ca eram actor "al cladirii de vis-a-vis de Universitate" cum imi placea sa spun. Eram angajat si la Opereta si la Teatrul National, si am avut onoarea sa ii cunosc si in afara scenei pe acesti oameni deosebiti.

In fine, in exaltarea mea juvenil-post-adolescentina l-am invitat pe Maestrul Beligan la Marco Polo. Acum nu mai am tupeu sa mai chem pe nimeni, mai ales un om de teatru de asemenea calibru. In fine ce s-o mai lungesc, mi-a spus dupa spectacol:

Sandele, tu esti singurul viu de-acolo. Singurul natural.

N-am mai inteles nimic... Natural??? Pai ce faceam eu acolo era orice, numai natural nu era!! Ma asteptam sa ma faca tacanit, nebun, zarghit, dar natural??

Atunci am inteles un mare adevar despre grija cultivata in UNATC pe care o aveam despre naturalete, despre firesc, etc. (parca il aud pe Jani Cojar!! Oooooooof...) Aceasta preocupare este una sterila. Nu are obiect. Pai ce, noi suntem naturali, firesti in viata de zi cu zi?? Fiti atenti o secunda cand mergeti pe strada, in magazine, in metrou, in tranvai, oriunde. Lumea-i dusa, tata!!

Tot arta teatrului ne invata ca actorul are nevoie de actiune continua. Nu sa se agite ca proasta-n lift, ci sa actioneze in spiritul personajului sau. Prin actiune intelegem si un gand. Stanislavski spunea ca actorul trebuie sa joace si actiunea de a sta. Tare chestia, nu? Increderea in justetea actiunilor noastre aduce naturaletea, firescul. Adica, inca odata aducem in discutie ca trebuie sa stim CE facem si nu CUM facem. Cu cat stim mai adanc si amanuntit CE facem, cu atat mai mult nu avem nevoie de CUM.

Am mai balbait despre asta si in Despre stoluri.

Si revin la viitoarea mamica ce sper sa nu fi nascut de cand am inceput eu articolul asta

I-am explicat ca oratorul trebuie sa fie un om care sa fie atat de pregatit, incat aceasta sa nu se vada. Sa redevina natural. Sa ni se pare noua, celor care il ascultam, ca e normal sa il auzim fara efort, sa il intelegem fara efort, sa ni se para ca naste ideile acolo, cu noi de fata. Sa ne cucereasca fara sa ni se para ca face un efort pentru asta.

E natural asa?

DA!

Cu naturalete, al Dv,

AA

Am fost intrebat cat dureaza cursurile pe care le sustin. Greu de spus. De fapt imposibil, pentru ca fiecare dintre noi suntem atat de diferiti in comunicare. Incerc sa fiu delicat dar poate nu e cazul Adica fiecare avem defectele noastre de vorbire, de atitudine, de gestica si de asemenea, talentele noastre in aceste directii de expresie. Amestecate unele cu altele. Asa cum spunea Sorescu, perfecti sunt doar actorii (nici pe departe!!).

Avem inhibitii instalate in decursul multor ani. Aceste inhibitii, combinate cu obiceiuri proaste in comunicare, determina defecte de vorbire sau de miscare la nivel de reflex. Aceste reflexe trebuiesc constientizate si schimbate cu alte reflexe ce se instaleaza cu viteza proprie fiecaruia din noi. Pe scurt "you can't teach an old dog new tricks"! Ca tot imi scrie lumea in engleza

Poate ca e mai bine sa spun clar ca lucrez cu materialu' clientului. Perseverenta este prima regula. Uneori cea mai importanta. Si ca sa va conving, am sa va povestesc, evident fara nici un nume, despre o fata care a venit acum cativa ani la mine sa lucreze, asta dupa ce realizase un interviu cu mine la radioul la care lucra. Acum ii pot spune ca m-am luat cu mana de cap. Poseda o inabilitate de a-si controla vocea si vorba cum nu mai vazusem. Cu o rabdare pe care nu-mi imaginam ca cineva o are (nici ea, nici eu) am gasit impreuna drumul prin care ea sa-si controleze vorbirea.

Cred ca daca vreodata voi vrea sa scriu un manual pentru cursurile mele, voi descrie drumul pe care l-am strabatut pana cand vocea, dictia (articularea imi place mie sa spun), muzicalitatea vorbirii, fluxul respiratiei acestei fete tenace au devenit reflex. Un nou reflex. Acum lucreaza in RRA.

Am momente cand sunt mandru de mine. Rare...

Va doresc multa rabdare in ceea ce vreti sa obtineti important,

AA